Flori de cireș de Cristina G.

Soarele sclipește senin pe cerul albastru. Adieri calde de vânt mângâie drăgăstos natura în plină floare. Trei copii, toți băieți, se joacă nestingheriți în livadă.

Maria, căzută în genunchi lângă un copac de cireș, varsă lacrimi amare.  

— Doamne, de ce-ai permis să se întâmple asta? De ce mi-ai dat voie...? De ce nu mi-ai dat putere să îndur tot? De ce? murmură ea răpusă de durere.

Daniel, băiatul ei mai mare, o vede din curte și inima i se strânge de milă. Deși are numai 12 ani nu mai este de mult copil. De fapt, nu a fost niciodată. Ar vrea să o ajute, dar știe că nu poate. Îngrijorat, aruncă o privire înspre frățiorii lui mai mici să se asigure că nu au dat foc la ceva și că nu-s plini de sânge, apoi se duce să dea de mâncare la păsări. E duminică și lumea are zi de odihnă. Din drum se aud râsete și bătăi din palme. Vecinele s-au adunat ca de obicei la un pahar de vorbă, în timp ce bărbații s-au dus la bufetul din centru. Daniel ar vrea ca și mama lui să fie cu femeile, poate i s-ar risipi din durere. Iar lui i-ar plăcea să meargă la râu cu cei de seama lui, dar nu poate să o lase pe mama singură cu frățiorii lui. Nenorocită cum e, nu e în stare să aibă grijă de ei cum trebuie.

Oftează ca un om mare. Asta pentru că e om mare de când s-a născut.

Maria, secată de lacrimi și putere, se sprijină de copac și-și urmărește absentă fiul. Își dă seama că a greșit mult în educația lui. Știe că acelui om mic greutățile și nevoile i-au furat copilăria. Și asta este vina ei. N-ar fi trebuit niciodată să se căsătorească și să facă copii. Nu cu el. Nu cu Andrei, cel puțin. Nu se potriveau. I-au spus-o toți, dar ea n-a ascultat. Și păcatele ei sunt plătite de odraslele lor acum, cei patru băieți.

— Mamă, strigă mezinul, Claudiu mă bate.

Maria tresare și se ridică cu greu în picioare. Aplecându-se, își scutură fusta bleumarin și se duce înspre ei luându-l pe mezin în brațe. Îl sărută pe frunte și-l strânge tare la piept.

— Unde te-a lovit? Te doare? întreabă Maria.

— Nu mă doare, că nu m-a bătut. Voiam doar să văd dacă ești trează. Credeam că dormi.

— Șmecherule! zice Maria ciufulindu-i părul blond.

Mezinul, Fabian, râde și se zbate ca o vrabie în brațele ei. Maria îl ține strâns ca să nu-l scape. Fabian este o minune de copil, la numai doi ani, are o dicție perfectă. Nu stâlcește niciun cuvânt și pronunță perfect litera „r”. Toată lumea se minunează de el.

— Iară ai plâns, mamă? întreabă deodată Claudiu, al doilea născut.

— Nu. Nu mai plâng de mult. De ce întrebi?

— Ai cămașa udă.

Maria apleacă capul să se uite la cămașa albă cu floricele roz. Pieptul îi este complet ud. S-a dat de gol.

— Nu sunt lacrimi, am băut niște apă cu cana de la fântână. Știi că-i spartă.

Claudiu surâde trist, căci a auzit suspinele mamei lui. La fel ca fratele lui mai mare, a fost defraudat de copilărie. Se joacă cu frații lui mai mici, Fabian și Petrică, ca să aibă grijă de ei. Nu-i scapă din ochi o clipă.

Maria îl mângâie pe cap și-l strânge lângă ea. Petrică, mâzgălit din cap până-n picioare de pământ, privește melancolic scena. Dintre toți băieții ei, Petrică este cel mai sensibil, dar și cel mai recalcitrant. Din frica de a fi rănit, atacă primul și deseori face mult rău. Inima femeii e parcă într-o menghină, căci știe că niciunul dintre ei nu va avea viitorul ce merită dacă rămâne în sat.

Când s-a căsătorit, Maria, crescută la oraș, mai precis în București, s-a mutat la soțul ei într-un sat din Moldova. Andrei i-a promis marea cu sarea, spunându-i că era o situație temporară. Cineva trebuia să aibă grijă de mama lui invalidă. Nu putea să o lase singură, căci nu avea pe nimeni în afară de el. Maria l-a crezut și s-a îngrijit cu răbdare de soacră până aceasta n-a mai avut zile. Dar au trecut 15 ani de atunci și toate visurile ei s-au spulberat. Din fata elegantă cu aere de divă și un potențial viitor în operă, a devenit o țărancă în plină regula. În București își petrecea timpul cântând și învățând să sune la pian și alte instrumente muzicale. Așa l-a întâlnit pe Andrei, reparatorul de piane și frângătorul de inimi. Acum muncește la câmp, pe pământurile de la colectiv și crește animale. Nici nu zici că nu s-a născut să facă asta. Părinții n-au mai vrut să știe de ea când s-a căsătorit împotriva voinței lor. Poate sunt morți de mult.

— Cui îi este poftă de clătite? întreabă Maria voioasă.

Toți trei băieții tresar. Fabian și Claudiu sar în sus de bucurie. Petrică se uită curios la mama lui. Ochii maro îi dansează în lacrimi. Nu știe dacă să creadă sau nu ce a auzit, mama lui nu a gătit nimic de la Anul Nou, de când tatăl lui i-a părăsit.

Băieții mai mici fug în curte să-l caute pe Daniel. Maria întinde mâna dreaptă înspre Petrică.

— Hai, vii? întreabă ea.

— Unde să vin? Sunt sigur că nu mai știi să gătești, se răstește Petrică.

Maria simte o împunsătură în inimă și ochii i se umplu de lacrimi, însă știe că merită asta. Se pune în genunchi lângă Petrică și-l strânge în brațe. Băiatul se împotrivește, încercând să se elibereze din strânsoare, dar Maria nu-i dă drumul.

— Iartă-mă, copilul meu drag. Iartă-mă. V-am lăsat deoparte de parcă numai eu sufăr. Dar azi  a fost ultima zi de plângere de sine. De acum înainte, am să fiu mama de care aveți nevoie toți patru.

— Da. Și tată? Tată cine are să ne fie?

— Nu e numai vina mea că a plecat. Nu eu am vrut asta.

— Dar cine, cine a vrut? Te-am auzit, să știi, când l-ai alungat. Te-au auzit vecinii, te-a auzit tot satul. Nu poți să negi.

— Oh, Petrică, nu știi tot adevărul.

— Dar tu îl știi? Nu-l știi. Doar tata îl știe, numai că nu ni-l poate spune că l-ai alungat. Și-acum râd toți de noi.

Petrică plânge cu sughițuri, trăgând cu pumnii în pieptul mamei. Maria îi dă voie să descarce, chiar dacă pumnii lui o rănesc și fizic și moral. Copiii nu văd întotdeauna lucrurile din mai multe perspective. Maria înțelege pentru că a trecut și ea prin așa ceva când era mică.

— Și când el a plecat, tu ne-ai lăsat singuri. V-am pierdut pe amândoi în seara cea mai frumoasă din an, continuă Petrică printre suspine.

De fapt, de asta e supărat băiatul cu adevărat, pentru că mama lui a uitat de ei. Cu tatăl lui nu avea un raport foarte apropiat, dar avea cu mama lui. Asta până ea i-a închis pe toți afară.

Maria îl ține în brațe și plânge cu el până acesta adoarme.

Daniel se apropie de ei, Maria îi face semn să nu facă gălăgie, ridicându-se cu Petrică în brațe. Respiră ușurată când Daniel o prinde de un braț ajutând-o. Uitase cât de slăbită e.

Bălăngănindu-se pe picioare, se duc amândoi în casă și-l așază pe Petrică pe patul din bucătărie. Deși afară e primăvară și soarele sclipește pe cer, pereții casei sunt încă reci, așa că Daniel aprinde focul în sobă și pune ceaunul cu apă la încălzit.

Fabian și Claudiu intră amândoi alergând în casă, unul ținând în poala tricoului cinci ouă, celălalt o ulcică de lapte și o pungă de brânză de vacă din beci.

Daniel își duce degetul la buze și-l arată pe Petrică dormind. Băieții pun ouăle, laptele și brânza pe masă, lângă ligheanul de făină albă, și o zbughesc afară.

Maria își leagă un șorț la brâu și îl privește pe Daniel surâzând. Acesta se întoarce cu spatele, acoperindu-l pe Petrică cu o pătură.

Fără un cuvânt, Maria sparge ouăle într-un bol, le bate spumă cu bătătorul de ouă, adaugă laptele și făina în ploaie până face un aluat lichid potrivit pentru clătite.

Daniel ia ceaunul de pe foc, și pune tigaia neagră în locul lui.

Maria varsă o lingură de ulei în tigaie, o întoarce pe toate laturile și când acesta sfârâie, împrăștie un polonic de aluat pe tot fundul tigăii. Între timp, pune brânza de vacă într-un bol curat, adaugă zece linguri de zahăr din borcanul de pe sobă, trei linguri de smântână groasă și o jumătate de esență de rom din dulap. Cu bătătorul face amestecul din brânză spumos și se ocupă în continuare de coacerea clătitelor.

Daniel toarnă apa fierbinte într-un lighean și iese afară să-și strige frățiorii să vină să facă baie. Maria merge și ea afară și-l roagă pe Daniel să caute în cămară niște prune uscate.

Băieții intră fugind în casă. Fabian își dă toate hainele jos și se așază cu fundul în lighean. Claudiu ia săpunul de casă din punga de plastic, îl freacă de o bucată de prosop până face spumă și-l spală pe mezin pe toate părțile. Fabian adoră să facă baie și se bălăcește de parcă a fi într-o cadă de baie într-o casă de lux. Ca să-l scoată din lighean, Maria îl ademenește cu o clătită. Acesta sare ca mușcat de șarpe, căci după baie, clătitele erau moartea lui, și-i lasă locul lui Claudiu. Maria îi pune un prosop pe umeri, îl ia în brațe și-l așază lângă Petrică. Molfăind de zor din clătită îl trage pe somnoros de păr. Acesta deschide ochii și-o urmărește pe maică-sa trebăluind pe lângă plită.

— Nu vrei clătită? întreabă voios Fabian.

Petrică nu răspunde, prefăcându-se că doarme în continuare.

— Lui Petrică nu-i plac clătitele, Fabian, spune Maria.

— Cum să nu-i placă clătitele? N-am mai auzit așa ceva. Ce-i mai bun pe pământ decât o clătită? răspunde mezinul contrariat.

— Și când aveai tu să auzi așa ceva? Ai numai doi ani, spune Petrică.

Daniel se întoarce în casă și-i întinde mamei un castron cu prune uscate. Maria taie fiecare fruct în mai multe bucățele, toarnă patru linguri de apă clocotită peste ele, amestecă bine cu o lingură de lemn și le acoperă cu o altă farfurie. Băieții o privesc mirați, că nu știau la ce-i trebuiau bucățelele de prune uscate. De obicei făceau compot din ele, dar întregi, nu bucățele.

Claudiu s-a îmbăiat destul, s-a îmbrăcat cu haine curate și a aruncat apa afară pregătind ligheanul pentru Petrică. Acesta însă nu se dădea dus din pat, căci nu-și putea lua ochii de la mama care gătea așa ca întotdeauna.

Maria a copt mai mult de treisprezece clătite, dar nu a umplut decât două care fuseseră mâncate deja. Continuând să pună aluat în tigaie, amestecă bucățile de prune care s-au umflat absorbind toată apa cu brânza de vacă. Băieții se minunează de idea ei și așteaptă cu nerăbdare ca mama să ruleze niște clătite umplute cu brânză de vaci și prune.

Aceasta le umple cu grijă pe cele făcute și-i invită pe băieți să mănânce câte vor iar restul să le ducă copiilor care se joacă pe drum. Daniel taie șase clătite în două, le pune pe o farfurie și merge în stradă urmat de Fabian pe umerii căruia mama îi pusese o flanea de-a tatălui lui.

— Hai la clătite, hai la clătite! strigă în gura mare Fabian.

Copiii se opresc din joc și se uită la Daniel care-i îndeamnă din ochi să vină să ia dacă vor. În mai puțin de un minut, toate bucățile de clătite au dispărut.

— Ce bune sunt! N-am mai mâncat niciodată așa ceva. Ce au în ele? Stafide? întreabă o fetișoară de vreo opt anișori.

— Nu-s stafide, dar nu spun ce. E o rețetă secretă, răspunde Daniel misterios.

Fabian bătea din palme voios sub privirile incredule ale vecinilor care nu-i mai văzuse de mult așa de bine dispuși.

— Daniel, spune-i mamei că o așteptăm la un pahar de vorbă dacă vrea, strigă o vecină.

— Am să-i spun, dar acum e ocupată. Poate mai târziu, răspunde acesta.

Între timp, Fabian a fugit și s-a băgat între adulții care se băteau între ei care să-l ia în brațe.  

— Ce mare și frumos ai crescut. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu te deochi, spune o vecină mai bătrâioară. Ce mândră ar fi fost bunica ta de tine. Mare păcat că n-a apucat să te cunoască.

— Fabian, aveți știri de la tatăl tău? întreabă o femeie cu părul roșu.

Toate vecinele de față o fulgeră din priviri. Aceasta dă din umeri cu nepăsare.

— Ce-am zis? Toți ne întrebăm asta, nu? Îl cunoaștem pe Andrei de-o viață.

— Vorbim între noi, nu tragem de limbă copiii nevinovați. Pentru numele lui Dumnezeu, are numai doi ani. De unde să știe el? intervină o femeie micuță de statură.

— Doar n-o să-l întreb pe Daniel, insistă roșcata. Dacă au știri sigur știe și Fabian. Nu vezi ce deștept e? Parcă-i om mare.

— N-au telefon și n-au primit nicio scrisoare că am fi aflat toți, nu crezi? Poștașului îi place să vorbească mai mult decât ne place nouă.

Fabian se juca cu o bătrânică și se prefăcea că nu aude cearta lor. Daniel îl strigă și Fabian dispare într-o clipită.

— Te-au întrebat de tata, nu? zice Daniel luându-l de mână.

Fabian aprobă dând din cap.

— Ce le-ai spus?

— Nimic.

Băieții intră în casă mână în mână. Petrică se spăla în lighean. Claudiu era agățat de fusta mamei care termina de copt ultimele clătite.

— Ce idee minunată ai avut cu prunele, mamă, zice Daniel. Copiii vecinilor s-au lins pe degete.

— Ei, s-au lins pe degete pentru că le plac clătitele. Nu cred că au observat că au prune.

— Nu mamă, le-au plăcut mai mult decât de obicei. Pe cuvânt.

Maria îl sărută pe Daniel pe frunte zicând cu amărăciune:

— Nu merit să am copii așa de minunați. Eu n-am fost niciodată așa de ascultătoare și darnică în complimente cu părinții mei. Nu e de mirare că nu vor să mai știe de mine. Dar uite că prețul îl plătiți voi. Nu știu dacă o să mă iertați vreodată.

Daniel o privește cu tristețe și compasiune. Maria surâde.

— Vecinele te-au invitat să ieși în drum. Mergi? Ți-ar prinde bine.

— Da. După ce termin treaba.

— Nu mănânci și tu o clătită? Nici nu știu când te-am văzut ultima oară punând ceva în gură. Ești numai piele și os. 

— Nu mi-e foame. Poate o să-mi vină mai târziu. 

Petrică se termină de spălat și aruncă apa afară. Ia apoi o cârpă uscată și șterge bine  podeau din lemn. Tatăl lui era foarte sever în această privință, căci lemnul se umflă dacă-i ud.  Când termină, ia o clătită în mână și se așază pe patul din bucătărie unde mama spăla vasele. Mestecă absent privind-o atent pe mama lui de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată.

— De când îți plac ție clătitele, Petrică? întreabă Maria.

— Nu-mi plac, răspunde acesta. Mi-e foame. Oricum ar fi, îmi plac prunele așa că-mi plac clătitele astea. Să mai faci.

Maria râde, termină de spălat vasele cu apă fierbinte, le clătește și le pune la uscat pe sobă. Soțul ei o învățase să nu pună săpun în apa în care spală vasele ca să poată hrăni porcii cu ea, așa că Maria o varsă în găleata porcilor turnând deasupra un castron de tărâțe din ligheanul de sub pat. Amestecă energic cu un melesteu și se duce să hrănească porcii. Daniel întinde mâna să ia găleata din mâna ei, dar Maria refuză.

— Ai făcut destul, dragule. Joacă-te cu frățiorii tăi. Îmi pare rău că nu merge televizorul, ați fi putut să vă uitați puțin și voi ca ceilalți copii.

— De băieți are Petrică grijă. Vreau să citesc o carte, pot?

— Sigur că da, răspunde Maria. Sunt pregătite hainele pentru școală, nu?

Daniel dă din cap în semn că da.

Maria iese. Daniel merge să vadă ce fac băieții apoi scoate cartea din ghiozdanul din piele falsă maro, se întinde pe patul din casă și se pierde în lectură. Dacă ar putea, Daniel ar citi tot timpul. Prin intermediul poveștilor trăiește într-un univers paralel unde totul e minunat.

Frățiorii lui se hârjonesc în bucătărie și casa e iarăși plină de râsete. E frumos ca în paradis și mult mai frumos decât în cărți.

„Dar unde e mama?” se întreabă Daniel după un timp. Sare ca ars, fuge în bucătărie unde frățiorii lui obosiți de joacă, dorm claie peste grămadă. Maria nu e cu ei. Fuge în stradă și se uită pe drumul pustiu. Vecinele s-au strâns la casele lor să gătească cina pentru copiii și bărbații care urmau să se întoarcă de la crâșmă.

— Mamă? strigă băiatul în curte.

Nimic. Daniel fuge la porci, la găini, în magazie, în beci. Mama-i de negăsit.

„Poate a plecat și ea,” se gândește băiatul cu îngrijorare. „Ce-o să facem singurei?”

O adiere puternică de vânt împrăștie petale mici prin curte. Daniel își îndreaptă privirea înspre livadă. Un corp agățat de o creangă se leagănă încet înainte și-napoi. Băiatului îi îngheață sângele în vene. Auzise de multe ori cum oamenii disperați făceau asta. Vrea să alerge, dar picioarele-i sunt de plumb. Cu o putere supraomenească începe să strige după ajutor. Un bărbat care trecea poticnindu-se pe drum intră rapid în curte.

— Ce a luat foc?

Daniel îi arată cu mâna livada.

Bărbatul se trezește imediat din beție și albește la față. Mai văzuse așa ceva, și-ncă de multe ori. Părea să fie la modă. Aleargă înspre copac și-o prinde pe Maria în brațe, ridicând-o în sus.

— Ajutor, continuă să strige Daniel.

Vocea-i sună necunoscută, dar continuă să strige până când curtea întreagă se umple de oameni.

Femeia cu părul roșu ia o pătură de pe sârmă și fuge în livadă. Un bărbat taie funia de cânepă cu un cuțit uriaș iar alți doi prind corpul inert în brațe și-l întind cu grijă pe pătură. Femeile, după câteva secunde de șoc, încep să bocească.

Daniel simte cum îi fuge pământul de sub picioare și se sprijină de pereți. Băieții ies speriați în curte. Petrică leșină, câțiva vecini îl prind la timp. Ceilalți doi băieți nu-și dau seama ce se întâmplă.

Daniel reușește în sfârșit să se urnească din loc și se îndreaptă bălăngănindu-se ca un om beat înspre copacul blestemat. Vecinii se dau în lături privindu-l îndurerați.

O mireasmă îmbietoare de flori îi învăluie pe toți. Daniel cade în genunchi lângă corpul mamei lui și se uită în sus. 

Din cerul albastru ploua cu petale de flori de cireș iar din ochii lui se rostogoleau mărgăritare de durere. 

„Mamă... de ce?”