Lejeritatea ființei umane


Pe vârful muntelui din fața clădirii în care locuiesc, trei oameni, care par copaci, s-au încrucișat.
Doi merg înapoi, unul înainte.
Cel care merge înainte s-a oprit de parcă să spună
De unde sunteți?
Privesc scena prin peretele de sticlă. Pisica miaună. Mă deranjează, căci nu aud ce zic oamenii-copaci de pe munte.

Astăzi, parcă orizontul este mai sus decât de obicei. Unde marea se contopește cu cerul, linia acea este mult mai sus. Cu cel puțin 10 metri mai sus decât era ieri.
Mă uit cu atenție și pare că marea s-a înălțat în timpul nopții sau cine știe când, poate dimineață. Poate cu 15 minute mai degrabă.
Mintea îmi tresară involuntar la idea că este un tsunami. Corpul rămâne impasibil.

Ce-mi pasă dacă mor?
De ce să trăiesc oricum? Pentru ce? N-am pentru cine.

Nu oftez și nu mă adâncesc în plăcerea de a dispărea fără urmă.
Va fi ce va fi. 

Se aude o drujbă.
Parcă era duminică azi,” îmi spun cu uimire.
Sunt interesată mai mult de omul acesta care lucrează duminica, aici; în țara în care ziua Domnului este respectată din antichitate, decât de eventualitatea de a fi înghițită de mare.
Verific data și ziua pe laptop, „da, este duminică”.
Curios.
Începe să mă deranjeze faptul că oamenii nu mai au respect pentru nimic, nici măcar pentru ziua asta de odihnă.

Nu mai este nimic sfânt?
Ce este rău cu omenirea?
Unde este umanitatea noastră?
Când a dispărut?
Am vrut noi sau ne-am lăsat duși de val?

Lucrez la 3 cărți în același timp, toate trei cu subiecte complet diferite. Acum scriu pe una, acum pe alta. Sar de la o ideea la alta. Nu pentru că vreau, dar pentru că așa lucrează mintea mea.
Oare am să reușesc vreodată să le termin? 
Am alte 20 începute. Ce zic, 20? 100 poate.
Am să mor înainte să scriu 1% din ce-mi trece prin minte.

Ce mare păcat. O pierdere imensă pentru umanitate... pentru umanitatea aia care nu mai există de mult. Ha. Ha.
Lejeritatea ființei umane ori dispariția ei. Extincția noastră.

Și unde naiba este tsunamele ăla?
Zgomotul drujbei mă scoate din răbdări.
Pisica se uită la mine și miaună.
I-am dat de mâncare. I-am dat apă.
–– Ce mai vrei, ingrato? o întreb exasperată.
Miaună din nou cu un ton diferit, ca și cum ar răspunde.
–– Nu vreau nimic, lasă-mă-n pace.
–– Ce miauni?
–– N-am voie să scot o vorbă, că-ți sare muștarul imediat.
–– Ce vrei, tu? insist.
–– Ești dusă cu sorcova, răspunde ea.
–– Taci! răbufnesc.
–– Tu taci!

Jur, parcă știe exact ce spun și răspunde ca și cum ar fi o conversație între oameni.  

femeie par scurt cu pisica alba pe banca

Zâmbesc. „M-am tâmpit cu totul. Drujba asta...
Pisica își ia privirile de la mine și se așază lângă ușa balconului. Mută. Absentă.
Doarme, ticăloasa. A adormit mai repede decât ai pocni din degete.

To be continued 

Maybe

🕮📚🕮

Cărțile mele în format tipărit publicate cu Cristina G. (în engleză și română) se găsesc în multe librării virtuale, dar pornesc de pe Amazon (unde au fost publicate inițial). 
Cărțile electronice numai în limba română (semnate cu Cristina Gherghel și Cristina G.), sunt peste tot.  

🎁

La fel ca mai sus, cărțile semnate cu Cristina Gherghel (din decembrie 2022), inclusiv cele de auto-ajutor și dezvoltare personală, se găsesc pe toate platformele de vânzare de carte online, în ambele formate: electronic și de hârtie. 
Le poți avea GRATUIT dacă dorești să le recensezi
Contactează-mă prin formularul de contact. 
Pe rețelele de socializare intru rar. 

💞💛💙

Dacă te-am ajutat cu ceva sau te-am făcut să zâmbești, consideră să te înscrii la canalul meu pe YouTube, să apeși pe îmi place, să împarți cu prietenii și, în cazul în care ai timp, m-aș bucura nespus să-ți citesc părerile pozitive. 

💯Legea recompensei

Comentatorii care împart fericire au foarte multe șanse să citească gratis cărțile mele de auto-ajutor și pentru dezvoltare personală
Dar nu numai. ☺️

Credit fotografii: Unele sunt de pe Pixabay, altele de pe PngTree


Jurnalul lui Ghiță, motanul vărgat

1 septembrie 2019

N-am ținut niciodată un jurnal, dar când am auzit că Adrian, șoricelul paranoic, are unul, am zis că nu-s mai prost.
Și chiar nu sunt, după cum vezi.

Hai, să mă prezint.
Numele meu este Ghiță și sunt un motan deosebit de frumos. Blănița mea este de un alb imaculat cu vărgi maro-roșcat.
Dacă cineva m-ar înscrie la concursuri de frumusețe, le-aș câștiga pe toate. Și chiar mai mult. Până și eu sunt atras de mine.
Hmm.
Oi fi narcisist.
Ei, și? 
Am dreptul.  Ia, uită-te la poza de mai jos. De când eram mic.

Jurnalul unui motan vărgat - poveste amuzanta de Cristina G.

Sunt irezistibil. Recunoaște!

Toate pisicile din cartier îmi dau târcoale. Dar niciuna dintre ele nu mă atrage. Neah. Nu-s destul de curate. Numai aparențele-s de ele. Se rușinează să se spele singure și-atunci stăpânii le bagă-n cada lor de baie.
Ce scârbos! Auzi, să te speli în cada altuia. N-am să mă combin niciodată cu niciuna dintre mândrele astea puturoase.

Te-ntrebi de ce mă numesc Ghiță, așa-i? 
Știu, nu-i un nume de motan. Și nu-l accept. Nu. Nu răspund, nu mă-ntorc, nici nu clipesc când mă strigă. Mă fac că nu aud, dar mi se face blănița ciuciulete când aud că mă strigă „Ghiță!”
Ar trebui să mă numesc „King”, că așa arăt, ca un rege, dar, ce să-i faci dacă stăpânul meu nu-i poliglot? I-am spus, dar nu înțelege limba mea. Mă mir că înțelege orice limbă, dacă mă gândesc bine. Am un patron imbecil rău!
În fine, numele oribil, „Ghiță”, mi-a fost dat după vreun an de la nașterea mea, de o femeie pe care nu o cunosc. Până atunci, n-am avut niciun fel de nume. Stăpânul meu îmi spunea „Mâța”. Auzi la el! Credea că sunt pisică.
Nu știu ce-i cu oamenii ăștia care cred că toate pisicile sunt femele. Nu judecă deloc!
Nu-s, băi, nene, nu suntem toate femele!
Eu sunt motan chiar dacă arăt a pisică!
Și uite că a venit femeia asta nu știu de pe unde și a început să mă strige cu fel de fel de nume ciudate și urâte rău.
La un moment dat, mă striga „Băicristi”.
Tu ai mai auzit așa ceva? 
Asta nu-i normală deloc.

Uite cât am scris! Nici nu știam că sunt atât de deștept! Ia să vezi că devin scriitor.
N-ar fi rău, nu crezi? 
Dar acum vreau să merg la plimbare.
Goodbye.


3 septembrie 2019

Da, vorbesc și engleză, printre altele.

Nu prea mă atrage jurnalul ăsta. Îmi place să scriu, dar nu pe un jurnal. Am să încep un roman. Unul de știință și imaginație. De fantazie, de fapt. Da. Cred că aș face o treabă foarte bună.
Aș avea mare succes!

Ieri l-am zărit pe Adrian.
Șoricelul ăsta este terorizat de mine. Am auzit că scrie des că-i urmăresc orice mișcare, căci vreau să-l mănânc.
Nu-i normal, săracu'. De când i-au murit toți din familie, otrăviți cu grâușor roz, nu mai judecă normal. I-a intrat frica-n el. Parcă mi-e și milă.
Oare cum să-l fac să înțeleagă că-s vegetarian? 
Nu mănânc carne de niciun fel.
Mi-e scârbă de mirosul ăla de cadavru.
Să rod un șoarec viu?!?!
Cu blană cu tot?!!!!
Să-mi intre firele alea de păr nespălat.... Bleah!
Dezgustător! Mi se-ntoarce stomacul pe dos!
Bleah, bleah, bleah!!!


6 septembrie 2019

N-am mai scris. N-am putut.
Mi-a fost rău trei zile. De când am scris... în fine, știi ce-am scris. Am vomitat ore-n șir.
Nu mai vreau să-mi mai amintesc.

Azi noapte, patronul meu bețivan - că e un bețivan notoriu, știe toată lumea că mă neglijează - a căzut lat la pământ.
A venit ambulanța și l-a luat pe sus.
Eu am fugit la Eugenia. Draga de ea, dormea cu cartea aia pe piept.
Care carte? 
14 nuanțe de roșu”.
Nici acum n-a terminat-o.
Îți vine să crezi? 
Băi, or fi 500 de pagini de memorii, dar nici chiar așa!
Cred că acum învață să citească.
O face pe litere, ce crezi?! 

I-am sărit direct pe pernă și i-am tras o lăbuță peste față.
Fata a tresărit, dar nu s-a supărat. Dimpotrivă.
M-a pupat pe boticul meu umed, și m-a tras lângă ea, sub cearceaful roz-pastel, care mirosea a lăcrămioare. Un paradis.
Dacă nu aș fi fost un motan atât de curat și frumos, nu cred că m-ar fi acceptat și iubit atât de mult.
Căci, știi, ea mă iubește.
Dar cine-mi rezistă mie? 
E bine să ai prieteni oameni.
Ei pot face multe pentru tine.
Dar trebuie să știi anumite secrete. Trebuie să-i educi, să-i pedepsești când nu se comportă cum trebuie. Oamenii trebuie dresați.
Poate am să scriu o carte de dezvoltare personală pentru pisici și altfel de animale care au nevoie de oameni în viața lor ca să le fie bine.
Îți dau un singur pont acum:
Dacă nu ești înzestrat de la natură cu un corp frumos și chip angelic - ca mine așa - măcar fii curat. Oamenilor nu le plac mizeriile.
Cine vrea să înțeleagă, înțelege.

Jurnalul unui motan vărgat - poveste amuzanta de Cristina G.

Așa arăt acum.
Da, mi s-a schimbat culoarea ochilor. 
E normal. 
Ei, ce zici? 
Eugenia îmi face poze neîncetat. Și nu degeaba. Sunt adorabil și arăt minunat. Mi-a făcut și un pat de blană pufoasă! Mă adoră, pur și simplu. 
Sper ca patronul meu să nu se mai întoarcă acasă. 
Și chiar de se întoarce, nu mai merg la el. Gata! Până aici. 
Nu știu de ce am stat cu el atâta timp! 
Nici nu mă bagă-n seamă... Nu mai spun de mâncare. Nu-mi dă decât oase de pește. Mi le aruncă ca la câine. Și eu detest peștele... carnea, în general. Leșuri!!! 
Da, îs oase, dar tot put a mort. 
Sunt vegetarian. Îți bați joc de mine și-mi otrăvești sufletul. 

Fata asta îmi dă să mănânc morcovi și cartofi, cruzi. Că legumele proaspete sunt mai sănătoase.
Da, și ea e vegetariană. Nu, stai, ea e vegană. Nu mănâncă nici brânză. Are în frigider brânză, dar e numai pentru Adrian. A prins drag de șoarecele ăla nesimțit.
Și când te gândești că i-a ros toate cărțile din bibliotecă, nemernicul!
După ce că-i paranoic, e și afurisit.
Am să-l pedepsesc într-o zi. Am să-l rostogolesc ca pe-o minge, să se învețe minte!
A plâns o zi întreagă Eugenia când a văzut ce-a făcut păcătosul ăsta de șoarec răpciugos.
Uitasem de asta. Nu-mi mai este milă de el. Este un ingrat! Scuipă-n farfuria din care mănâncă.
Un șoarece nu-și poate permite să fie atât de netrebnic, mai ales când este atât de urât. Mama natură nu a fost deloc generoasă cu el. Și mai este și mizerabil pe deasupra.
Adrian, al meu ești!
Îți declar război. Să înveți să-ți cunoști limitele.

Nu mai scriu, sunt nervos. Îmi tremură mustățile.




Flori de cireș de Cristina G.


Soarele sclipește senin pe cerul albastru. Adieri calde de vânt mângâie drăgăstos natura în plină floare. Trei copii, toți băieți, se joacă nestingheriți în livadă.
Maria, căzută în genunchi lângă un copac de cireș, varsă lacrimi amare.  
— Doamne, de ce-ai permis să se întâmple asta? De ce mi-ai dat voie...? De ce nu mi-ai dat putere să îndur tot? De ce? murmură ea răpusă de durere.
Daniel, băiatul ei mai mare, o vede din curte și inima i se strânge de milă. Deși are numai 12 ani nu mai este de mult copil. De fapt, nu a fost niciodată. Ar vrea să o ajute, dar știe că nu poate. Îngrijorat, aruncă o privire înspre frățiorii lui mai mici să se asigure că nu au dat foc la ceva și că nu-s plini de sânge, apoi se duce să dea de mâncare la păsări. E duminică și lumea are zi de odihnă. Din drum se aud râsete și bătăi din palme. Vecinele s-au adunat ca de obicei la un pahar de vorbă, în timp ce bărbații s-au dus la bufetul din centru. Daniel ar vrea ca și mama lui să fie cu femeile, poate i s-ar risipi din durere. Iar lui i-ar plăcea să meargă la râu cu cei de seama lui, dar nu poate să o lase pe mama singură cu frățiorii lui. Nenorocită cum e, nu e în stare să aibă grijă de ei cum trebuie.
Oftează ca un om mare. Asta pentru că e om mare de când s-a născut.
Maria, secată de lacrimi și putere, se sprijină de copac și-și urmărește absentă fiul. Își dă seama că a greșit mult în educația lui. Știe că acelui om mic greutățile și nevoile i-au furat copilăria. Și asta este vina ei. N-ar fi trebuit niciodată să se căsătorească și să facă copii. Nu cu el. Nu cu Andrei, cel puțin. Nu se potriveau. I-au spus-o toți, dar ea n-a ascultat. Și păcatele ei sunt plătite de odraslele lor acum, cei patru băieți.
— Mamă, strigă mezinul, Claudiu mă bate.
Maria tresare și se ridică cu greu în picioare. Aplecându-se, își scutură fusta bleumarin și se duce înspre ei luându-l pe mezin în brațe. Îl sărută pe frunte și-l strânge tare la piept.
— Unde te-a lovit? Te doare? întreabă Maria.
— Nu mă doare, că nu m-a bătut. Voiam doar să văd dacă ești trează. Credeam că dormi.
— Șmecherule! zice Maria ciufulindu-i părul blond.
Mezinul, Fabian, râde și se zbate ca o vrabie în brațele ei. Maria îl ține strâns ca să nu-l scape. Fabian este o minune de copil, la numai doi ani, are o dicție perfectă. Nu stâlcește niciun cuvânt și pronunță perfect litera „r”. Toată lumea se minunează de el.
— Iară ai plâns, mamă? întreabă deodată Claudiu, al doilea născut.
— Nu. Nu mai plâng de mult. De ce întrebi?
— Ai cămașa udă.
Maria apleacă capul să se uite la cămașa albă cu floricele roz. Pieptul îi este complet ud. S-a dat de gol.
— Nu sunt lacrimi, am băut niște apă cu cana de la fântână. Știi că-i spartă.
Claudiu surâde trist, căci a auzit suspinele mamei lui. La fel ca fratele lui mai mare, a fost defraudat de copilărie. Se joacă cu frații lui mai mici, Fabian și Petrică, ca să aibă grijă de ei. Nu-i scapă din ochi o clipă.
Maria îl mângâie pe cap și-l strânge lângă ea. Petrică, mâzgălit din cap până-n picioare de pământ, privește melancolic scena. Dintre toți băieții ei, Petrică este cel mai sensibil, dar și cel mai recalcitrant. Din frica de a fi rănit, atacă primul și deseori face mult rău. Inima femeii e parcă într-o menghină, căci știe că niciunul dintre ei nu va avea viitorul ce merită dacă rămâne în sat.
Când s-a căsătorit, Maria, crescută la oraș, mai precis în București, s-a mutat la soțul ei într-un sat din Moldova. Andrei i-a promis marea cu sarea, spunându-i că era o situație temporară. Cineva trebuia să aibă grijă de mama lui invalidă. Nu putea să o lase singură, căci nu avea pe nimeni în afară de el. Maria l-a crezut și s-a îngrijit cu răbdare de soacră până aceasta n-a mai avut zile. Dar au trecut 15 ani de atunci și toate visurile ei s-au spulberat. Din fata elegantă cu aere de divă și un potențial viitor în operă, a devenit o țărancă în plină regula. În București își petrecea timpul cântând și învățând să sune la pian și alte instrumente muzicale. Așa l-a întâlnit pe Andrei, reparatorul de piane și frângătorul de inimi. Acum muncește la câmp, pe pământurile de la colectiv și crește animale. Nici nu zici că nu s-a născut să facă asta. Părinții n-au mai vrut să știe de ea când s-a căsătorit împotriva voinței lor. Poate sunt morți de mult.
— Cui îi este poftă de clătite? întreabă Maria voioasă.
Toți trei băieții tresar. Fabian și Claudiu sar în sus de bucurie. Petrică se uită curios la mama lui. Ochii maro îi dansează în lacrimi. Nu știe dacă să creadă sau nu ce a auzit, mama lui nu a gătit nimic de la Anul Nou, de când tatăl lui i-a părăsit.
Băieții mai mici fug în curte să-l caute pe Daniel. Maria întinde mâna dreaptă înspre Petrică.
— Hai, vii? întreabă ea.
— Unde să vin? Sunt sigur că nu mai știi să gătești, se răstește Petrică.
Maria simte o împunsătură în inimă și ochii i se umplu de lacrimi, însă știe că merită asta. Se pune în genunchi lângă Petrică și-l strânge în brațe. Băiatul se împotrivește, încercând să se elibereze din strânsoare, dar Maria nu-i dă drumul.
— Iartă-mă, copilul meu drag. Iartă-mă. V-am lăsat deoparte de parcă numai eu sufăr. Dar azi  a fost ultima zi de plângere de sine. De acum înainte, am să fiu mama de care aveți nevoie toți patru.
— Da. Și tată? Tată cine are să ne fie?
— Nu e numai vina mea că a plecat. Nu eu am vrut asta.
— Dar cine, cine a vrut? Te-am auzit, să știi, când l-ai alungat. Te-au auzit vecinii, te-a auzit tot satul. Nu poți să negi.
— Oh, Petrică, nu știi tot adevărul.
— Dar tu îl știi? Nu-l știi. Doar tata îl știe, numai că nu ni-l poate spune că l-ai alungat. Și-acum râd toți de noi.
Petrică plânge cu sughițuri, trăgând cu pumnii în pieptul mamei. Maria îi dă voie să descarce, chiar dacă pumnii lui o rănesc și fizic și moral. Copiii nu văd întotdeauna lucrurile din mai multe perspective. Maria înțelege pentru că a trecut și ea prin așa ceva când era mică.
— Și când el a plecat, tu ne-ai lăsat singuri. V-am pierdut pe amândoi în seara cea mai frumoasă din an, continuă Petrică printre suspine.
De fapt, de asta e supărat băiatul cu adevărat, pentru că mama lui a uitat de ei. Cu tatăl lui nu avea un raport foarte apropiat, dar avea cu mama lui. Asta până ea i-a închis pe toți afară.
Maria îl ține în brațe și plânge cu el până acesta adoarme.
Daniel se apropie de ei, Maria îi face semn să nu facă gălăgie, ridicându-se cu Petrică în brațe. Respiră ușurată când Daniel o prinde de un braț ajutând-o. Uitase cât de slăbită e.
Bălăngănindu-se pe picioare, se duc amândoi în casă și-l așază pe Petrică pe patul din bucătărie. Deși afară e primăvară și soarele sclipește pe cer, pereții casei sunt încă reci, așa că Daniel aprinde focul în sobă și pune ceaunul cu apă la încălzit.
Fabian și Claudiu intră amândoi alergând în casă, unul ținând în poala tricoului cinci ouă, celălalt o ulcică de lapte și o pungă de brânză de vacă din beci.
Daniel își duce degetul la buze și-l arată pe Petrică dormind. Băieții pun ouăle, laptele și brânza pe masă, lângă ligheanul de făină albă, și o zbughesc afară.
Maria își leagă un șorț la brâu și îl privește pe Daniel surâzând. Acesta se întoarce cu spatele, acoperindu-l pe Petrică cu o pătură.
Fără un cuvânt, Maria sparge ouăle într-un bol, le bate spumă cu bătătorul de ouă, adaugă laptele și făina în ploaie până face un aluat lichid potrivit pentru clătite.
Daniel ia ceaunul de pe foc, și pune tigaia neagră în locul lui.
Maria varsă o lingură de ulei în tigaie, o întoarce pe toate laturile și când acesta sfârâie, împrăștie un polonic de aluat pe tot fundul tigăii. Între timp, pune brânza de vacă într-un bol curat, adaugă zece linguri de zahăr din borcanul de pe sobă, trei linguri de smântână groasă și o jumătate de esență de rom din dulap. Cu bătătorul face amestecul din brânză spumos și se ocupă în continuare de coacerea clătitelor.
Daniel toarnă apa fierbinte într-un lighean și iese afară să-și strige frățiorii să vină să facă baie. Maria merge și ea afară și-l roagă pe Daniel să caute în cămară niște prune uscate.
Băieții intră fugind în casă. Fabian își dă toate hainele jos și se așază cu fundul în lighean. Claudiu ia săpunul de casă din punga de plastic, îl freacă de o bucată de prosop până face spumă și-l spală pe mezin pe toate părțile. Fabian adoră să facă baie și se bălăcește de parcă a fi într-o cadă de baie într-o casă de lux. Ca să-l scoată din lighean, Maria îl ademenește cu o clătită. Acesta sare ca mușcat de șarpe, căci după baie, clătitele erau moartea lui, și-i lasă locul lui Claudiu. Maria îi pune un prosop pe umeri, îl ia în brațe și-l așază lângă Petrică. Molfăind de zor din clătită îl trage pe somnoros de păr. Acesta deschide ochii și-o urmărește pe maică-sa trebăluind pe lângă plită.
— Nu vrei clătită? întreabă voios Fabian.
Petrică nu răspunde, prefăcându-se că doarme în continuare.
— Lui Petrică nu-i plac clătitele, Fabian, spune Maria.
— Cum să nu-i placă clătitele? N-am mai auzit așa ceva. Ce-i mai bun pe pământ decât o clătită? răspunde mezinul contrariat.
— Și când aveai tu să auzi așa ceva? Ai numai doi ani, spune Petrică.
Daniel se întoarce în casă și-i întinde mamei un castron cu prune uscate. Maria taie fiecare fruct în mai multe bucățele, toarnă patru linguri de apă clocotită peste ele, amestecă bine cu o lingură de lemn și le acoperă cu o altă farfurie. Băieții o privesc mirați, că nu știau la ce-i trebuiau bucățelele de prune uscate. De obicei făceau compot din ele, dar întregi, nu bucățele.
Claudiu s-a îmbăiat destul, s-a îmbrăcat cu haine curate și a aruncat apa afară pregătind ligheanul pentru Petrică. Acesta însă nu se dădea dus din pat, căci nu-și putea lua ochii de la mama care gătea așa ca întotdeauna.
Maria a copt mai mult de treisprezece clătite, dar nu a umplut decât două care fuseseră mâncate deja. Continuând să pună aluat în tigaie, amestecă bucățile de prune care s-au umflat absorbind toată apa cu brânza de vacă. Băieții se minunează de idea ei și așteaptă cu nerăbdare ca mama să ruleze niște clătite umplute cu brânză de vaci și prune.
Aceasta le umple cu grijă pe cele făcute și-i invită pe băieți să mănânce câte vor iar restul să le ducă copiilor care se joacă pe drum. Daniel taie șase clătite în două, le pune pe o farfurie și merge în stradă urmat de Fabian pe umerii căruia mama îi pusese o flanea de-a tatălui lui.
— Hai la clătite, hai la clătite! strigă în gura mare Fabian.
Copiii se opresc din joc și se uită la Daniel care-i îndeamnă din ochi să vină să ia dacă vor. În mai puțin de un minut, toate bucățile de clătite au dispărut.
— Ce bune sunt! N-am mai mâncat niciodată așa ceva. Ce au în ele? Stafide? întreabă o fetișoară de vreo opt anișori.
— Nu-s stafide, dar nu spun ce. E o rețetă secretă, răspunde Daniel misterios.
Fabian bătea din palme voios sub privirile incredule ale vecinilor care nu-i mai văzuse de mult așa de bine dispuși.
— Daniel, spune-i mamei că o așteptăm la un pahar de vorbă dacă vrea, strigă o vecină.
— Am să-i spun, dar acum e ocupată. Poate mai târziu, răspunde acesta.
Între timp, Fabian a fugit și s-a băgat între adulții care se băteau între ei care să-l ia în brațe.  
— Ce mare și frumos ai crescut. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu te deochi, spune o vecină mai bătrâioară. Ce mândră ar fi fost bunica ta de tine. Mare păcat că n-a apucat să te cunoască.
— Fabian, aveți știri de la tatăl tău? întreabă o femeie cu părul roșu.
Toate vecinele de față o fulgeră din priviri. Aceasta dă din umeri cu nepăsare.
— Ce-am zis? Toți ne întrebăm asta, nu? Îl cunoaștem pe Andrei de-o viață.
— Vorbim între noi, nu tragem de limbă copiii nevinovați. Pentru numele lui Dumnezeu, are numai doi ani. De unde să știe el? intervină o femeie micuță de statură.
— Doar n-o să-l întreb pe Daniel, insistă roșcata. Dacă au știri sigur știe și Fabian. Nu vezi ce deștept e? Parcă-i om mare.
— N-au telefon și n-au primit nicio scrisoare că am fi aflat toți, nu crezi? Poștașului îi place să vorbească mai mult decât ne place nouă.
Fabian se juca cu o bătrânică și se prefăcea că nu aude cearta lor. Daniel îl strigă și Fabian dispare într-o clipită.
— Te-au întrebat de tata, nu? zice Daniel luându-l de mână.
Fabian aprobă dând din cap.
— Ce le-ai spus?
— Nimic.
Băieții intră în casă mână în mână. Petrică se spăla în lighean. Claudiu era agățat de fusta mamei care termina de copt ultimele clătite.
— Ce idee minunată ai avut cu prunele, mamă, zice Daniel. Copiii vecinilor s-au lins pe degete.
— Ei, s-au lins pe degete pentru că le plac clătitele. Nu cred că au observat că au prune.
— Nu mamă, le-au plăcut mai mult decât de obicei. Pe cuvânt.
Maria îl sărută pe Daniel pe frunte zicând cu amărăciune:
— Nu merit să am copii așa de minunați. Eu n-am fost niciodată așa de ascultătoare și darnică în complimente cu părinții mei. Nu e de mirare că nu vor să mai știe de mine. Dar uite că prețul îl plătiți voi. Nu știu dacă o să mă iertați vreodată.
Daniel o privește cu tristețe și compasiune. Maria surâde.
— Vecinele te-au invitat să ieși în drum. Mergi? Ți-ar prinde bine.
— Da. După ce termin treaba.
— Nu mănânci și tu o clătită? Nici nu știu când te-am văzut ultima oară punând ceva în gură. Ești numai piele și os. 
— Nu mi-e foame. Poate o să-mi vină mai târziu. 
Petrică se termină de spălat și aruncă apa afară. Ia apoi o cârpă uscată și șterge bine  podeau din lemn. Tatăl lui era foarte sever în această privință, căci lemnul se umflă dacă-i ud.  Când termină, ia o clătită în mână și se așază pe patul din bucătărie unde mama spăla vasele. Mestecă absent privind-o atent pe mama lui de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată.
— De când îți plac ție clătitele, Petrică? întreabă Maria.
— Nu-mi plac, răspunde acesta. Mi-e foame. Oricum ar fi, îmi plac prunele așa că-mi plac clătitele astea. Să mai faci.
Maria râde, termină de spălat vasele cu apă fierbinte, le clătește și le pune la uscat pe sobă. Soțul ei o învățase să nu pună săpun în apa în care spală vasele ca să poată hrăni porcii cu ea, așa că Maria o varsă în găleata porcilor turnând deasupra un castron de tărâțe din ligheanul de sub pat. Amestecă energic cu un melesteu și se duce să hrănească porcii. Daniel întinde mâna să ia găleata din mâna ei, dar Maria refuză.
— Ai făcut destul, dragule. Joacă-te cu frățiorii tăi. Îmi pare rău că nu merge televizorul, ați fi putut să vă uitați puțin și voi ca ceilalți copii.
— De băieți are Petrică grijă. Vreau să citesc o carte, pot?
— Sigur că da, răspunde Maria. Sunt pregătite hainele pentru școală, nu?
Daniel dă din cap în semn că da.
Maria iese. Daniel merge să vadă ce fac băieții apoi scoate cartea din ghiozdanul din piele falsă maro, se întinde pe patul din casă și se pierde în lectură. Dacă ar putea, Daniel ar citi tot timpul. Prin intermediul poveștilor trăiește într-un univers paralel unde totul e minunat.
Frățiorii lui se hârjonesc în bucătărie și casa e iarăși plină de râsete. E frumos ca în paradis și mult mai frumos decât în cărți.
„Dar unde e mama?” se întreabă Daniel după un timp. Sare ca ars, fuge în bucătărie unde frățiorii lui obosiți de joacă, dorm claie peste grămadă. Maria nu e cu ei. Fuge în stradă și se uită pe drumul pustiu. Vecinele s-au strâns la casele lor să gătească cina pentru copiii și bărbații care urmau să se întoarcă de la crâșmă.
— Mamă? strigă băiatul în curte.
Nimic. Daniel fuge la porci, la găini, în magazie, în beci. Mama-i de negăsit.
„Poate a plecat și ea,” se gândește băiatul cu îngrijorare. „Ce-o să facem singurei?”
O adiere puternică de vânt împrăștie petale mici prin curte. Daniel își îndreaptă privirea înspre livadă. Un corp agățat de o creangă se leagănă încet înainte și-napoi. Băiatului îi îngheață sângele în vene. Auzise de multe ori cum oamenii disperați făceau asta. Vrea să alerge, dar picioarele-i sunt de plumb. Cu o putere supraomenească începe să strige după ajutor. Un bărbat care trecea poticnindu-se pe drum intră rapid în curte.
— Ce a luat foc?
Daniel îi arată cu mâna livada.
Bărbatul se trezește imediat din beție și albește la față. Mai văzuse așa ceva, și-ncă de multe ori. Părea să fie la modă. Aleargă înspre copac și-o prinde pe Maria în brațe, ridicând-o în sus.
— Ajutor, continuă să strige Daniel.
Vocea-i sună necunoscută, dar continuă să strige până când curtea întreagă se umple de oameni.
Femeia cu părul roșu ia o pătură de pe sârmă și fuge în livadă. Un bărbat taie funia de cânepă cu un cuțit uriaș iar alți doi prind corpul inert în brațe și-l întind cu grijă pe pătură. Femeile, după câteva secunde de șoc, încep să bocească.
Daniel simte cum îi fuge pământul de sub picioare și se sprijină de pereți. Băieții ies speriați în curte. Petrică leșină, câțiva vecini îl prind la timp. Ceilalți doi băieți nu-și dau seama ce se întâmplă.
Daniel reușește în sfârșit să se urnească din loc și se îndreaptă bălăngănindu-se ca un om beat înspre copacul blestemat. Vecinii se dau în lături privindu-l îndurerați.
O mireasmă îmbietoare de flori îi învăluie pe toți. Daniel cade în genunchi lângă corpul mamei lui și se uită în sus. 
Din cerul albastru ploua cu petale de flori de cireș iar din ochii lui se rostogoleau mărgăritare de durere. 
„Mamă... de ce?” 


O zi din viața unui șoricel depresiv și paranoic - Cristina G.

Jurnalul lui Adrian

Luni, 5 august 2019
Ora 12:01 noaptea

M-am uitat la ceas exact la miezul nopții și-un minut. Asta n-are cum să fie bine. Ceva se va-ntâmpla.
Cred că brânza ce-am furat din prânzul vecinului director era otrăvită.
De ce ar fi lăsat geanta cu mâncare pe masă atunci?
Ar trebui să spun o rugăciune.
Dar nu știu cui.
Noi, șoarecii, nu avem o divinitate la care să ne rugăm. Nu știu cine ne-a creat. Nu cred că a fost Dumnezeul oamenilor.
Poate sunt ateu, dar nu vreau să fiu.
Pur și simplu n-am la cine să mă rog.
Ce trist.

Simt că începe să mă doară burta.
Oare ce să fac?
Mi se închid ochii. Cât sunt de grele pleoapele.
Mor. Cu siguranță.
Adio, lume crudă.


Ora 5 dimineața

M-a trezit un zgomot îngrozitor.
Am sărit ca ars.
Nu-s mort?
Dar de ce naiba mai trăiesc?
Pisicile îmi dau târcoale, pe când șoricesele nici nu mă văd.
Nu știu, zău, cu ce-am greșit de sunt așa de pedepsit.
Sunt doar un mic patruped, inofensiv.
Patruped... Ce cuvânt aiurea!

Nu vreau să mă ridic de pe bucata asta de covor putred.
O să stau toată ziua aici, nemișcat.
Poate mor.
De singurătate sau sufocat de duhoarea asta de cadavru parcă.


Ora 11 dimineața

Îmi chiorăie mațele. Mi-e o foame cumplită. Dar mi-e frică să ies.
Pisica neagră a vecinului bețivan ține ochii pe mine. Sunt sigur că o să mă înșface dacă ies din culcușul ăsta murdar. O să mă mestece ca pe-o priză de tutun, dar nu înainte de a mă fi torturat psihologic. Ore-n șir.
Am văzut eu cum fac mâțele astea. Sunt toate psihopatice.
Păzește-mă... o, tu..., divinitate a șoarecilor. Dacă exiști.
Bleah.

O să mor de foame.
O să mă stafidesc ca o mumie.
Ce destin nenorocit!


Ora 3 după-amiaza

Nu mai rezist. Foamea m-a încolțit din toate părțile.
Mă simt rău.
Tremur din toate încheieturile.
Blănița-mi strălucește de sudoare.
Ciobul ăsta de oglindă, care nu știu cum a ajuns în culcușul meu, reflectă o figură dementă. Parcă am bale la gură.
Oare-s turbat?

Trebuie să ies, să caut de mâncare. Îmi pierd mințile.
Ce-o fi. Chiar și mămăligă cu sticlă.
Nu! Nu mămăligă cu sticlă, mă fac terci înăuntru.
Care nebun de legat a inventat un asemenea mod îngrozitor de a executa animale nevinovate?
Ce lume diabolică.


Ora 5 după-amiaza

Am ieșit. Inima-mi bătea în urechi de credeam că asurzesc. Dar a trebuit să risc, altfel aș fi murit de foame.
M-am dus la Eugenia-n bucătărie.
Fata asta-i bună, îmi lasă mereu câte ceva de mâncare.
Acum am găsit o cutie cu boabe de grâu. Mă aștepta sub masă.
Nu mai văzusem niciodată boabe de grâu de culoare roz... Arătau tare, da tare frumos. Dacă nu mi-ar fi fost așa de foame, aș fi stat să admir perfecțiunea boabelor.
Rozul e culoarea iubirii.
Știu, că citesc în timp ce rod cărți, reviste, ziare.

Roz?!
Ce mare tâmpit sunt!
Era otravă! Numai acum mi-am amintit... Întreaga mea familie a fost exterminată cu boabe de grâu roz!
Văleu, ce mă doare burta.
Văleu, văleu!
Văd ca prin ceață.
De data asta chiar e sfârșitul.
Știam că o să ajung aici.
Mi-o spunea mama mereu.
Bine, dar asta o spunea tuturor. Era paranoică, săraca.
Of, mamă, de ce m-ai lăsat singur în lumea asta haină?
De ce mi-ai dat viață când știai cât ne urăsc oamenii?
Ce mamă fără suflet ai putut să fii!
Ești fericită acum?
Vărs tot din mine.
Mamă, te rog, ia durerea asta de la mine. Am suferit destul.
Amețesc.
Dar știi ce?
Vreau ca lumea să știe că am existat.
Vreau să ies din anonimat. Înainte să-mi dau duhul, merg să-i rod toate cărțile.
O să-ncep cu aia pe care o citește acum: „14 nuanțe de roșu”. Mereu m-a enervat culoarea aia albastră de pe copertă. E groasă, dar o să mestec cu patimă de parc-ar fi ultima zi din viața mea.
Dar ce zic „de parcă”! Chiar e!

Nu pot să-mi mișc picioarele. Sunt paralizat în partea din spate și se apropie de creier... Scriu cu greu.
Nu mai am timp să rod nimic.
S-a zis cu mine.
Duceți-vă dracului toți.
Drac... fără Dumnezeu?
Ce-mi pasă că sunt incoerent?
E jurnalul meu.
Nu-ți place?
Nu citi!
O să închid ochii acum.
Mor ca un prost.
Mi-e scârbă de mine.


Ora 10 noaptea

Sunt viu de mama focului!
Nu e o minune, nu. Cine să facă minuni pentru mine? Nu știe nimeni că exist.
Nimeni în afară de toate pisicile din cartier. Infamele!
Sunt eu tembel.
Am uitat că-s daltonist. În loc de maro văd roz și-n loc de roșu văd albastru.
E bizar, știu.
Dar fiecare daltonist vede culorile diferit. Nu sta să te-ntrebi dacă spun adevărul. Pierzi vremea.
Mă duc să rod cărțile acum cât mai am timp.


Ora 11:45 noaptea 

Am ros cam 75 de cărți din bibliotecă. Numai colțurile, că m-am grăbit.
Eugenia citea pe divan.
N-am putut să mă ating de „14 nuanțe de roșu”. Am fiert de mânie! Mi s-au injectat ochii cu sânge. Nu lasă cartea aia din mână nici moartă. Parcă-i posedată!
Ce naiba o fi așa de interesant de pe vremea comuniștilor?
Cine o fi Ceaușescu?
De ce l-or fi împușcat la zid?
Oare era un șoarece și el? Poate un șobolan.
Hmm.
O fi ros haine de firmă.
Dac-a fost prost.
Nu molfăi haine de firmă, căci oamenii nu te iartă pentru asta. Poți să le rozi toate ușile, dar nu-ți băga dințișorii în hainele lor.
E sinucidere curată.
Ha! O fi fost rudă cu mine, ce crezi!
Un sfârșit atât de tragic numai familia mea poate să aibă.
Neah... cred că a fost un terorist.
Nu vreau să cred că am avut rude așa.

S-a întâmplat ceva extrem de curios în timp ce rodeam, cu mare ciudă, din „Ada” de Cristina G.
Cristina G. Ce nume straniu.
De unde vine G.?
De la Ghiță?
Gheorghe?
Gherghe?
Mah.
Dar de ce are un punct după G.?
Ha! E punctul G!!!
Te-i prins?
Iar divaghez.

Pisica neagră era în poalele Eugeniei. Fata asta are grijă de ea, că vecinul o neglijează pe pisică.
Știi?
M-a văzut și mi-a făcut din ochi.
Poate mi s-a părut. Nu știu. Dar am surâs. O bucurie imensă m-a cuprins. Am simțit cum sângele mi se-ncălzește-n vine. Parcă pluteam și nu-mi era frică de nimic.
Ce emoție.
Nu pot să mi-o scot din minte.

Îmi bate inima cu atâta putere... Parcă-i un tambur.
Oare ce boală o mai fi și asta?

Mâine-i duc înapoi ghemul de lână pe care l-am furat duminica trecută. L-am ros tot, dar... asta-i firea celor ca mine. Nu pot să mă controlez. Nu-i vina mea.
Sunt nebun. Un nebun mizerabil.
De ce i-am ronțăit cărțile Eugeniei?
Ea mă hrănește.
N-am suflet.
Mă disprețuiesc.

O zi din ziua unui șoricel depresiv și paranoic de Cristina G.




Scriitoarea moldoveancă Cristina G.

Cristina G. s-a născut în Gherăești, județul Neamț - Moldova.

Autorul roman contemporan Cristina G. Gherghel

În 2000 a emigrat în Italia unde a locuit 10 ani.
Din 2010 până-n 2014 a trăit în țara natală unde a devenit blogger.
În luna iunie a anului 2014, a emigrat din nou, Anglia fiind țara aleasă.
În noiembrie 2015 a decis să-și ducă la îndeplinire visul din copilărie și anume să devină scriitoare.
Pe 25 decembrie 2016 a publicat prima carte de memorii în limba engleză numită „Oranges at Christmas in a Communist Country”.  


Oranges at Christmas in a Communist Country by Cristina G.

De atunci Cristina G. (pe numele întreg Cristina Gherghel) a scris și publicat în jur de 30 de cărți în ambele limbi, română și engleză.
Genurile și subiectele abordate sunt variate.

Primul roman în limba română a fost publicat în august 2018 și se numește „ADA”.

Ada-roman-de-dragoste-de-Cristina-G.-Gherghel-din-Gheraesti


Cărți cu varie teme în română:
  1. 14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă
  2. Ada: Un Roman 
  3. Rețete Naturale de Frumusețe și Sănătate
  4. Îmi Curg Mucii Deci Exist
  5. Fată Bătrână și Fericită - Mai Bine Singură Decât Singură în Doi
  6. Pot și Vreau să Slăbesc Mâncând - Dieta ca stil de viață
  7. Publica Gratuit si Vinde-ti Singur Cartea: Oricine Poate Deveni Autor
  8. Ce ești azi, ai decis ieri - În curând
  9. Când părinții devin copii - În curând 
  10. Reparatorul de piane: Roman - În curând

Cărți de bucate în română:
  1. 41 de Rețete Dulci și Sărate de Sărbători
  2. 41 de Rețete Practice și Simple de Borșuri
  3. 41 de Rețete Dulci și Sărate de Post
  4. 41 de Rețete Fără Gluten
  5. 41 de Rețete de Aperitive Calde și Reci
  6. Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul I – Sărate
  7. Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul II – Dulci
  8. Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul III – Porcul Tradițional Românesc Gătit de Bunica 
  9. Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul IV – Complet
  10. Cele mai populare rețetele ale Bunicii Învățate de la Mama
  11. 25 de Rețete Rapide din Cartofi – Bucate Vegane Fără Gluten pentru Începători
  12. 25 de Rețete Rapide din Orez – Bucate Fără Gluten Pentru Începători

În engleză:
  1. Half my Age Plus Seven - A Sinful Confession/A British Romance
  2. Half my Age Plus Seven - Too Good to be True?
  3. iLive
  4. God is Weary 
  5. Oranges at Christmas in a Communist Country 
  6. Ten Years in Italy, Three Weeks a Human
  7. Humans Cursed by Geography in the Pursuit of Happiness
  8. Racism Without Racists - The Truth about Immigration 
  9. Author for Life or for a Living? - Manifesto for Real Writers 
  10. It's Never Game Over - An Informal Self-Help publication 
  11. Childless: How to Cope with Endometriosis & Vulvodynia - Holistic Approach 
  12. The Heaviness of Breathing
childless by Romanian Author Cristina G.Gherghel


În 2018 Cristina G. a scris cea mai importantă carte din cariera ei: „14 Nuanțe de Roșu: Amintiri din Copilăria Comunistă”. 
Aceste memorii vor fi publicate de o casă de editură românească în 2019.

14 Nuante de Rosu-Amintiri din copilaria comunista de Cristina G.


În ianuarie 2019 Cristina G. luat decizia de a fonda o organizație caritabilă în folosul bătrânilor și a bolnavilor singuri și marginalizați. 
„ Iubiți Bătrânii” se numește.
Dacă ești interesat de parcursul acestei organizații caritabile apasă pe Facebook și pe blogul oficial.

Fundatia Umanitara Iubiti Batranii de Cristina G. Gherghel din Gheraesti
Fotografie de pe Pixabay
Dacă ai citit vreuna din cărțile Cristinei G. și ți-a plăcut, de ce să nu lași o recenzie pe AmazonGoodreadsGoogle și unde mai dorești tu.
Fii generos cu stelele.

Cristina G. poate fi găsită și pe:
  • https://twitter.com/autorcristinag
  • https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/
  • https://www.facebook.com/authorcristinag/
  • https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P
  • https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_
  • https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG
  • https://scriitorcristinag.blogspot.com
  • https://devorbacucristinag.blogspot.com 
Că ești cititor, scriitor sau poet, alătură-te grupului scriitorilor români și moldoveni independenți pe Facebook.