O zi din viața unui șoricel depresiv și paranoic - Cristina G.

Jurnalul lui Adrian

Luni, 5 august 2019
Ora 12:01 noaptea

M-am uitat la ceas exact la miezul nopții și-un minut. Asta n-are cum să fie bine. Ceva se va-ntâmpla.
Cred că brânza ce-am furat din prânzul vecinului director era otrăvită.
De ce ar fi lăsat geanta cu mâncare pe masă atunci?
Ar trebui să spun o rugăciune.
Dar nu știu cui.
Noi, șoarecii, nu avem o divinitate la care să ne rugăm. Nu știu cine ne-a creat. Nu cred că a fost Dumnezeul oamenilor.
Poate sunt ateu, dar nu vreau să fiu.
Pur și simplu n-am la cine să mă rog.
Ce trist.

Simt că începe să mă doară burta.
Oare ce să fac?
Mi se închid ochii. Cât sunt de grele pleoapele.
Mor. Cu siguranță.
Adio, lume crudă.


Ora 5 dimineața

M-a trezit un zgomot îngrozitor.
Am sărit ca ars.
Nu-s mort?
Dar de ce naiba mai trăiesc?
Pisicile îmi dau târcoale, pe când șoricesele nici nu mă văd.
Nu știu, zău, cu ce-am greșit de sunt așa de pedepsit.
Sunt doar un mic patruped, inofensiv.
Patruped... Ce cuvânt aiurea!

Nu vreau să mă ridic de pe bucata asta de covor putred.
O să stau toată ziua aici, nemișcat.
Poate mor.
De singurătate sau sufocat de duhoarea asta de cadavru parcă.


Ora 11 dimineața

Îmi chiorăie mațele. Mi-e o foame cumplită. Dar mi-e frică să ies.
Pisica neagră a vecinului bețivan ține ochii pe mine. Sunt sigur că o să mă înșface dacă ies din culcușul ăsta murdar. O să mă mestece ca pe-o priză de tutun, dar nu înainte de a mă fi torturat psihologic. Ore-n șir.
Am văzut eu cum fac mâțele astea. Sunt toate psihopatice.
Păzește-mă... o, tu..., divinitate a șoarecilor. Dacă exiști.
Bleah.

O să mor de foame.
O să mă stafidesc ca o mumie.
Ce destin nenorocit!


Ora 3 după-amiaza

Nu mai rezist. Foamea m-a încolțit din toate părțile.
Mă simt rău.
Tremur din toate încheieturile.
Blănița-mi strălucește de sudoare.
Ciobul ăsta de oglindă, care nu știu cum a ajuns în culcușul meu, reflectă o figură dementă. Parcă am bale la gură.
Oare-s turbat?

Trebuie să ies, să caut de mâncare. Îmi pierd mințile.
Ce-o fi. Chiar și mămăligă cu sticlă.
Nu! Nu mămăligă cu sticlă, mă fac terci înăuntru.
Care nebun de legat a inventat un asemenea mod îngrozitor de a executa animale nevinovate?
Ce lume diabolică.


Ora 5 după-amiaza

Am ieșit. Inima-mi bătea în urechi de credeam că asurzesc. Dar a trebuit să risc, altfel aș fi murit de foame.
M-am dus la Eugenia-n bucătărie.
Fata asta-i bună, îmi lasă mereu câte ceva de mâncare.
Acum am găsit o cutie cu boabe de grâu. Mă aștepta sub masă.
Nu mai văzusem niciodată boabe de grâu de culoare roz... Arătau tare, da tare frumos. Dacă nu mi-ar fi fost așa de foame, aș fi stat să admir perfecțiunea boabelor.
Rozul e culoarea iubirii.
Știu, că citesc în timp ce rod cărți, reviste, ziare.

Roz?!
Ce mare tâmpit sunt!
Era otravă! Numai acum mi-am amintit... Întreaga mea familie a fost exterminată cu boabe de grâu roz!
Văleu, ce mă doare burta.
Văleu, văleu!
Văd ca prin ceață.
De data asta chiar e sfârșitul.
Știam că o să ajung aici.
Mi-o spunea mama mereu.
Bine, dar asta o spunea tuturor. Era paranoică, săraca.
Of, mamă, de ce m-ai lăsat singur în lumea asta haină?
De ce mi-ai dat viață când știai cât ne urăsc oamenii?
Ce mamă fără suflet ai putut să fii!
Ești fericită acum?
Vărs tot din mine.
Mamă, te rog, ia durerea asta de la mine. Am suferit destul.
Amețesc.
Dar știi ce?
Vreau ca lumea să știe că am existat.
Vreau să ies din anonimat. Înainte să-mi dau duhul, merg să-i rod toate cărțile.
O să-ncep cu aia pe care o citește acum: „14 nuanțe de roșu”. Mereu m-a enervat culoarea aia albastră de pe copertă. E groasă, dar o să mestec cu patimă de parc-ar fi ultima zi din viața mea.
Dar ce zic „de parcă”! Chiar e!

Nu pot să-mi mișc picioarele. Sunt paralizat în partea din spate și se apropie de creier... Scriu cu greu.
Nu mai am timp să rod nimic.
S-a zis cu mine.
Duceți-vă dracului toți.
Drac... fără Dumnezeu?
Ce-mi pasă că sunt incoerent?
E jurnalul meu.
Nu-ți place?
Nu citi!
O să închid ochii acum.
Mor ca un prost.
Mi-e scârbă de mine.


Ora 10 noaptea

Sunt viu de mama focului!
Nu e o minune, nu. Cine să facă minuni pentru mine? Nu știe nimeni că exist.
Nimeni în afară de toate pisicile din cartier. Infamele!
Sunt eu tembel.
Am uitat că-s daltonist. În loc de maro văd roz și-n loc de roșu văd albastru.
E bizar, știu.
Dar fiecare daltonist vede culorile diferit. Nu sta să te-ntrebi dacă spun adevărul. Pierzi vremea.
Mă duc să rod cărțile acum cât mai am timp.


Ora 11:45 noaptea 

Am ros cam 75 de cărți din bibliotecă. Numai colțurile, că m-am grăbit.
Eugenia citea pe divan.
N-am putut să mă ating de „14 nuanțe de roșu”. Am fiert de mânie! Mi s-au injectat ochii cu sânge. Nu lasă cartea aia din mână nici moartă. Parcă-i posedată!
Ce naiba o fi așa de interesant de pe vremea comuniștilor?
Cine o fi Ceaușescu?
De ce l-or fi împușcat la zid?
Oare era un șoarece și el? Poate un șobolan.
Hmm.
O fi ros haine de firmă.
Dac-a fost prost.
Nu molfăi haine de firmă, căci oamenii nu te iartă pentru asta. Poți să le rozi toate ușile, dar nu-ți băga dințișorii în hainele lor.
E sinucidere curată.
Ha! O fi fost rudă cu mine, ce crezi!
Un sfârșit atât de tragic numai familia mea poate să aibă.
Neah... cred că a fost un terorist.
Nu vreau să cred că am avut rude așa.

S-a întâmplat ceva extrem de curios în timp ce rodeam, cu mare ciudă, din „Ada” de Cristina G.
Cristina G. Ce nume straniu.
De unde vine G.?
De la Ghiță?
Gheorghe?
Gherghe?
Mah.
Dar de ce are un punct după G.?
Ha! E punctul G!!!
Te-i prins?
Iar divaghez.

Pisica neagră era în poalele Eugeniei. Fata asta are grijă de ea, că vecinul o neglijează pe pisică.
Știi?
M-a văzut și mi-a făcut din ochi.
Poate mi s-a părut. Nu știu. Dar am surâs. O bucurie imensă m-a cuprins. Am simțit cum sângele mi se-ncălzește-n vine. Parcă pluteam și nu-mi era frică de nimic.
Ce emoție.
Nu pot să mi-o scot din minte.

Îmi bate inima cu atâta putere... Parcă-i un tambur.
Oare ce boală o mai fi și asta?

Mâine-i duc înapoi ghemul de lână pe care l-am furat duminica trecută. L-am ros tot, dar... asta-i firea celor ca mine. Nu pot să mă controlez. Nu-i vina mea.
Sunt nebun. Un nebun mizerabil.
De ce i-am ronțăit cărțile Eugeniei?
Ea mă hrănește.
N-am suflet.
Mă disprețuiesc.

O zi din ziua unui șoricel depresiv și paranoic de Cristina G.




0 comments:

Trimiteți un comentariu

Imprastie pozitivitate ca de negativitate e plina lumea.