1 septembrie 2019

N-am ținut niciodată un jurnal, dar când am auzit că Adrian, șoricelul paranoic, are unul, am zis că nu-s mai prost.
Și chiar nu sunt, după cum vezi.

Hai, să mă prezint.
Numele meu este Ghiță și sunt un motan deosebit de frumos. Blănița mea este de un alb imaculat cu vărgi maro-roșcat.
Dacă cineva m-ar înscrie la concursuri de frumusețe, le-aș câștiga pe toate. Și chiar mai mult. Până și eu sunt atras de mine.
Hmm.
Oi fi narcisist.
Ei, și? 
Am dreptul.  Ia, uită-te la poza de mai jos. De când eram mic.

Sunt irezistibil. Recunoaște!

Toate pisicile din cartier îmi dau târcoale. Dar niciuna dintre ele nu mă atrage. Neah. Nu-s destul de curate. Numai aparențele-s de ele. Se rușinează să se spele singure și-atunci stăpânii le bagă-n cada lor de baie.
Ce scârbos! Auzi, să te speli în cada altuia. N-am să mă combin niciodată cu niciuna dintre mândrele astea puturoase.

Te-ntrebi de ce mă numesc Ghiță, așa-i? 
Știu, nu-i un nume de motan. Și nu-l accept. Nu. Nu răspund, nu mă-ntorc, nici nu clipesc când mă strigă. Mă fac că nu aud, dar mi se face blănița ciuciulete când aud că mă strigă „Ghiță!”
Ar trebui să mă numesc „King”, că așa arăt, ca un rege, dar, ce să-i faci dacă stăpânul meu nu-i poliglot? I-am spus, dar nu înțelege limba mea. Mă mir că înțelege orice limbă, dacă mă gândesc bine. Am un patron imbecil rău!
În fine, numele oribil, „Ghiță”, mi-a fost dat după vreun an de la nașterea mea, de o femeie pe care nu o cunosc. Până atunci, n-am avut niciun fel de nume. Stăpânul meu îmi spunea „Mâța”. Auzi la el! Credea că sunt pisică.
Nu știu ce-i cu oamenii ăștia care cred că toate pisicile sunt femele. Nu judecă deloc!
Nu-s, băi, nene, nu suntem toate femele!
Eu sunt motan chiar dacă arăt a pisică!
Și uite că a venit femeia asta nu știu de pe unde și a început să mă strige cu fel de fel de nume ciudate și urâte rău.
La un moment dat, mă striga „Băicristi”.
Tu ai mai auzit așa ceva? 
Asta nu-i normală deloc.

Uite cât am scris! Nici nu știam că sunt atât de deștept! Ia să vezi că devin scriitor.
N-ar fi rău, nu crezi? 
Dar acum vreau să merg la plimbare.
Goodbye.


3 septembrie 2019

Da, vorbesc și engleză, printre altele.

Nu prea mă atrage jurnalul ăsta. Îmi place să scriu, dar nu pe un jurnal. Am să încep un roman. Unul de știință și imaginație. De fantazie, de fapt. Da. Cred că aș face o treabă foarte bună.
Aș avea mare succes!

Ieri l-am zărit pe Adrian.
Șoricelul ăsta este terorizat de mine. Am auzit că scrie des că-i urmăresc orice mișcare, căci vreau să-l mănânc.
Nu-i normal, săracu'. De când i-au murit toți din familie, otrăviți cu grâușor roz, nu mai judecă normal. I-a intrat frica-n el. Parcă mi-e și milă.
Oare cum să-l fac să înțeleagă că-s vegetarian? 
Nu mănânc carne de niciun fel.
Mi-e scârbă de mirosul ăla de cadavru.
Să rod un șoarec viu?!?!
Cu blană cu tot?!!!!
Să-mi intre firele alea de păr nespălat.... Bleah!
Dezgustător! Mi se-ntoarce stomacul pe dos!
Bleah, bleah, bleah!!!


6 septembrie 2019

N-am mai scris. N-am putut.
Mi-a fost rău trei zile. De când am scris... în fine, știi ce-am scris. Am vomitat ore-n șir.
Nu mai vreau să-mi mai amintesc.

Azi noapte, patronul meu bețivan - că e un bețivan notoriu, știe toată lumea că mă neglijează - a căzut lat la pământ.
A venit ambulanța și l-a luat pe sus.
Eu am fugit la Eugenia. Draga de ea, dormea cu cartea aia pe piept.
Care carte? 
„14 nuanțe de roșu”.
Nici acum n-a terminat-o.
Îți vine să crezi? 
Băi, or fi 500 de pagini de memorii, dar nici chiar așa!
Cred că acum învață să citească.
O face pe litere, ce crezi?! 

I-am sărit direct pe pernă și i-am tras o lăbuță peste față.
Fata a tresărit, dar nu s-a supărat. Dimpotrivă.
M-a pupat pe boticul meu umed, și m-a tras lângă ea, sub cearceaful roz-pastel, care mirosea a lăcrămioare. Un paradis.
Dacă nu aș fi fost un motan atât de curat și frumos, nu cred că m-ar fi acceptat și iubit atât de mult.
Căci, știi, ea mă iubește.
Dar cine-mi rezistă mie? 
E bine să ai prieteni oameni.
Ei pot face multe pentru tine.
Dar trebuie să știi anumite secrete. Trebuie să-i educi, să-i pedepsești când nu se comportă cum trebuie. Oamenii trebuie dresați.
Poate am să scriu o carte de dezvoltare personală pentru pisici și altfel de animale care au nevoie de oameni în viața lor ca să le fie bine.
Îți dau un singur pont acum:
Dacă nu ești înzestrat de la natură cu un corp frumos și chip angelic - ca mine așa - măcar fii curat. Oamenilor nu le plac mizeriile.
Cine vrea să înțeleagă, înțelege.

Așa arăt acum.

Da, mi s-a schimbat culoarea ochilor. 

E normal. 

Ei, ce zici? 

Eugenia îmi face poze neîncetat. Și nu degeaba. Sunt adorabil și arăt minunat. Mi-a făcut și un pat de blană pufoasă! Mă adoră, pur și simplu. 

Sper ca patronul meu să nu se mai întoarcă acasă. 

Și chiar de se întoarce, nu mai merg la el. Gata! Până aici. 

Nu știu de ce am stat cu el atâta timp! 

Nici nu mă bagă-n seamă... Nu mai spun de mâncare. Nu-mi dă decât oase de pește. Mi le aruncă ca la câine. Și eu detest peștele... carnea, în general. Leșuri!!! 

Da, îs oase, dar tot put a mort. 

Sunt vegetarian. Îți bați joc de mine și-mi otrăvești sufletul. 

Fata asta îmi dă să mănânc morcovi și cartofi, cruzi. Că legumele proaspete sunt mai sănătoase.
Da, și ea e vegetariană. Nu, stai, ea e vegană. Nu mănâncă nici brânză. Are în frigider brânză, dar e numai pentru Adrian. A prins drag de șoarecele ăla nesimțit.
Și când te gândești că i-a ros toate cărțile din bibliotecă, nemernicul!
După ce că-i paranoic, e și afurisit.
Am să-l pedepsesc într-o zi. Am să-l rostogolesc ca pe-o minge, să se învețe minte!
A plâns o zi întreagă Eugenia când a văzut ce-a făcut păcătosul ăsta de șoarec răpciugos.
Uitasem de asta. Nu-mi mai este milă de el. Este un ingrat! Scuipă-n farfuria din care mănâncă.
Un șoarece nu-și poate permite să fie atât de netrebnic, mai ales când este atât de urât. Mama natură nu a fost deloc generoasă cu el. Și mai este și mizerabil pe deasupra.
Adrian, al meu ești!
Îți declar război. Să înveți să-ți cunoști limitele.

Nu mai scriu, sunt nervos. Îmi tremură mustățile.

Jurnalul lui Adrian

Luni, 5 august 2019
Ora 12:01 noaptea

M-am uitat la ceas exact la miezul nopții și-un minut. Asta n-are cum să fie bine. Ceva se va-ntâmpla.
Cred că brânza ce-am furat din prânzul vecinului director era otrăvită.
De ce ar fi lăsat geanta cu mâncare pe masă atunci?
Ar trebui să spun o rugăciune.
Dar nu știu cui.
Noi, șoarecii, nu avem o divinitate la care să ne rugăm. Nu știu cine ne-a creat. Nu cred că a fost Dumnezeul oamenilor.
Poate sunt ateu, dar nu vreau să fiu.
Pur și simplu n-am la cine să mă rog.
Ce trist.

Simt că începe să mă doară burta.
Oare ce să fac?
Mi se închid ochii. Cât sunt de grele pleoapele.
Mor. Cu siguranță.
Adio, lume crudă.


Ora 5 dimineața

M-a trezit un zgomot îngrozitor.
Am sărit ca ars.
Nu-s mort?
Dar de ce naiba mai trăiesc?
Pisicile îmi dau târcoale, pe când șoricesele nici nu mă văd.
Nu știu, zău, cu ce-am greșit de sunt așa de pedepsit.
Sunt doar un mic patruped, inofensiv.
Patruped... Ce cuvânt aiurea!

Nu vreau să mă ridic de pe bucata asta de covor putred.
O să stau toată ziua aici, nemișcat.
Poate mor.
De singurătate sau sufocat de duhoarea asta de cadavru parcă.


Ora 11 dimineața

Îmi chiorăie mațele. Mi-e o foame cumplită. Dar mi-e frică să ies.
Pisica neagră a vecinului bețivan ține ochii pe mine. Sunt sigur că o să mă înșface dacă ies din culcușul ăsta murdar. O să mă mestece ca pe-o priză de tutun, dar nu înainte de a mă fi torturat psihologic. Ore-n șir.
Am văzut eu cum fac mâțele astea. Sunt toate psihopatice.
Păzește-mă... o, tu..., divinitate a șoarecilor. Dacă exiști.
Bleah.

O să mor de foame.
O să mă stafidesc ca o mumie.
Ce destin nenorocit!


Ora 3 după-amiaza

Nu mai rezist. Foamea m-a încolțit din toate părțile.
Mă simt rău.
Tremur din toate încheieturile.
Blănița-mi strălucește de sudoare.
Ciobul ăsta de oglindă, care nu știu cum a ajuns în culcușul meu, reflectă o figură dementă. Parcă am bale la gură.
Oare-s turbat?

Trebuie să ies, să caut de mâncare. Îmi pierd mințile.
Ce-o fi. Chiar și mămăligă cu sticlă.
Nu! Nu mămăligă cu sticlă, mă fac terci înăuntru.
Care nebun de legat a inventat un asemenea mod îngrozitor de a executa animale nevinovate?
Ce lume diabolică.


Ora 5 după-amiaza

Am ieșit. Inima-mi bătea în urechi de credeam că asurzesc. Dar a trebuit să risc, altfel aș fi murit de foame.
M-am dus la Eugenia-n bucătărie.
Fata asta-i bună, îmi lasă mereu câte ceva de mâncare.
Acum am găsit o cutie cu boabe de grâu. Mă aștepta sub masă.
Nu mai văzusem niciodată boabe de grâu de culoare roz... Arătau tare, da tare frumos. Dacă nu mi-ar fi fost așa de foame, aș fi stat să admir perfecțiunea boabelor.
Rozul e culoarea iubirii.
Știu, că citesc în timp ce rod cărți, reviste, ziare.

Roz?!
Ce mare tâmpit sunt!
Era otravă! Numai acum mi-am amintit... Întreaga mea familie a fost exterminată cu boabe de grâu roz!
Văleu, ce mă doare burta.
Văleu, văleu!
Văd ca prin ceață.
De data asta chiar e sfârșitul.
Știam că o să ajung aici.
Mi-o spunea mama mereu.
Bine, dar asta o spunea tuturor. Era paranoică, săraca.
Of, mamă, de ce m-ai lăsat singur în lumea asta haină?
De ce mi-ai dat viață când știai cât ne urăsc oamenii?
Ce mamă fără suflet ai putut să fii!
Ești fericită acum?
Vărs tot din mine.
Mamă, te rog, ia durerea asta de la mine. Am suferit destul.
Amețesc.
Dar știi ce?
Vreau ca lumea să știe că am existat.
Vreau să ies din anonimat. Înainte să-mi dau duhul, merg să-i rod toate cărțile.
O să-ncep cu aia pe care o citește acum: „14 nuanțe de roșu”. Mereu m-a enervat culoarea aia albastră de pe copertă. E groasă, dar o să mestec cu patimă de parc-ar fi ultima zi din viața mea.
Dar ce zic „de parcă”! Chiar e!

Nu pot să-mi mișc picioarele. Sunt paralizat în partea din spate și se apropie de creier... Scriu cu greu.
Nu mai am timp să rod nimic.
S-a zis cu mine.
Duceți-vă dracului toți.
Drac... fără Dumnezeu?
Ce-mi pasă că sunt incoerent?
E jurnalul meu.
Nu-ți place?
Nu citi!
O să închid ochii acum.
Mor ca un prost.
Mi-e scârbă de mine.


Ora 10 noaptea

Sunt viu de mama focului!
Nu e o minune, nu. Cine să facă minuni pentru mine? Nu știe nimeni că exist.
Nimeni în afară de toate pisicile din cartier. Infamele!
Sunt eu tembel.
Am uitat că-s daltonist. În loc de maro văd roz și-n loc de roșu văd albastru.
E bizar, știu.
Dar fiecare daltonist vede culorile diferit. Nu sta să te-ntrebi dacă spun adevărul. Pierzi vremea.
Mă duc să rod cărțile acum cât mai am timp.


Ora 11:45 noaptea 

Am ros cam 75 de cărți din bibliotecă. Numai colțurile, că m-am grăbit.
Eugenia citea pe divan.
N-am putut să mă ating de „14 nuanțe de roșu”. Am fiert de mânie! Mi s-au injectat ochii cu sânge. Nu lasă cartea aia din mână nici moartă. Parcă-i posedată!
Ce naiba o fi așa de interesant de pe vremea comuniștilor?
Cine o fi Ceaușescu?
De ce l-or fi împușcat la zid?
Oare era un șoarece și el? Poate un șobolan.
Hmm.
O fi ros haine de firmă.
Dac-a fost prost.
Nu molfăi haine de firmă, căci oamenii nu te iartă pentru asta. Poți să le rozi toate ușile, dar nu-ți băga dințișorii în hainele lor.
E sinucidere curată.
Ha! O fi fost rudă cu mine, ce crezi!
Un sfârșit atât de tragic numai familia mea poate să aibă.
Neah... cred că a fost un terorist.
Nu vreau să cred că am avut rude așa.

S-a întâmplat ceva extrem de curios în timp ce rodeam, cu mare ciudă, din „Ada” de Cristina G.
Cristina G. Ce nume straniu.
De unde vine G.?
De la Ghiță?
Gheorghe?
Gherghe?
Mah.
Dar de ce are un punct după G.?
Ha! E punctul G!!!
Te-i prins?
Iar divaghez.

Pisica neagră era în poalele Eugeniei. Fata asta are grijă de ea, că vecinul o neglijează pe pisică.
Știi?
M-a văzut și mi-a făcut din ochi.
Poate mi s-a părut. Nu știu. Dar am surâs. O bucurie imensă m-a cuprins. Am simțit cum sângele mi se-ncălzește-n vine. Parcă pluteam și nu-mi era frică de nimic.
Ce emoție.
Nu pot să mi-o scot din minte.

Îmi bate inima cu atâta putere... Parcă-i un tambur.
Oare ce boală o mai fi și asta?

Mâine-i duc înapoi ghemul de lână pe care l-am furat duminica trecută. L-am ros tot, dar... asta-i firea celor ca mine. Nu pot să mă controlez. Nu-i vina mea.
Sunt nebun. Un nebun mizerabil.
De ce i-am ronțăit cărțile Eugeniei?
Ea mă hrănește.
N-am suflet.
Mă disprețuiesc.